Se plimbă prin grădina mănăstirii
Domnița, albă-n rasă cenușie.
Amurgu-și cerne umbra-i viorie,
Lung sună toaca-n toiul tînguirii.
Șoptesc încet prin flori de iasomie
Și parcă vor s-o mîngăie zefirii ;
Se scutură pe straturi trandafirii,
Și crinii mor, dar ea nu vrea să știe.
Departe,-n zări, e vrajă, cîntec, viață...
Ea trece albă,-nvăluită-n ceață,
Asemeni unei palide vedenii...
Uitată de părinți și de rudenii,
De bucurii și de dureri străină,
Se stinge-n rînd cu florile-n grădină...