Din adâncimi fără de margini
A răsărit pe cer o stea;
Și triști, nemișcători de-a pururi
Aprinșii sori priveau la ea.
De la-nceput, de când e lumea,
Izbită ea prin spațiuri reci
Să duce-ntr-una, să tot duce
Și să va duce-n- veci de veci.
Să scuturau, gemând prin noapte,
Din visuri deșteptații sori
Ca să-și mai scuture urâtul,
S-alunge-ai frigului fiori.
Și să uitau cu jale-n drumul
Pierdutului drumeț acum—
O, de-ar putea și ei vreodată
S-alerge-n veci pe-același drum.
Căci ei de la-nceputul lumii
Stau solitari în gol așa,
Și-n lungul cel de veci al vremii
Ei tot pe-același loc vor sta.
Dar nu știau că steaua-n treacăt
Își plânge-amarul ei noroc,
Că, de-obosită, pizmuiește
Pe cei ce stau etern în loc.