Cerul e al meu templu și singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;
Prin albăstruia-i față se-nsufl-a mea cântare,
Luceferii lui raze de viață-mi răspândesc.
Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zâmbește,
D-acolo aștept roua, balsam mântuitor;
Aci a mea trufie se-nchină, se smerește,
Și înainte-i taină nu este al meu dor.
Muza-mi se umilește, lira-mi abia suspină,
Geniu-și pierde zborul și fruntea-mi se înclină;
Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.
Inima-mi în tăcere așteaptă-n mărmurire
Rază de mângâiere l-a sa destăinuire...
E ceasul închinării! și... omul stă smerit,