Se povestește cum că odată
Un derviș pustnic, om cuvios,
S-amorezase, văzând o fată
Cu trup subțire, cu chip frumos.
Dintr-una-ntr-alta vorba aduse
Și în stil neted patima-și spuse,
Zicând: „Ascultă, eu te iubesc,
Și pentru tine mult pătimesc”.
Stilul acesta, adevărat,
Nu mi se pare prea minunat;
Dar pentru-un pustnic trăit departe
De ale lumii valuri deșarte,
Putem să zicem că nu e prost.
Fata răspunse: „Poate-aș fi fost
Destul de bună ca să te crez,
Dar aste haine bisericești
Nici n-au a face cu ce-mi vorbești;
Ș-apoi de barbă mă-nfiorez”.
Pustnicul nostru pe loc se duse,
Își rase barba, se pieptănă,
Nemțește bine se îmbrăcă,
Ș-o pălărie în cap își puse.
Veni la fată: „Cum ți se pare?
O-ntrebă. Spune-mi, mai te-ndoiești?
Vezi ce putere amorul are?
Mi-am lăsat legea; alt mai voiești?”
„Nu voi nimica, atunci ea zise;
Credincios mie cum o să-mi fii,
Când jurăminte în ceruri scrise
Și a ta lege nu poți s-o ții?”
Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte.
Cine-a făcut o crimă poate face mai multe.