Cucul, pasere proastă, dar plină de mîndrie,
Socotind c-al său nume
Este vestit în lume,
Hotărî să mai facă vreo călătorie,
Ca s-adune respecturi, și însuși să privească
Cu ce chip îl slăvește nația păserească.
Plecă: dar abia merse pînă-n vecinătate,
Și găsi felurimi de păsări adunate,
Care din întîmplare
Se-ntrecea la cîntare.
Stătu să le asculte: toate pe rînd cîntară,
Care prost, care bine, talentul și-arătară.
Iar bietei coțofene îi cerură iertare
Că nu-i dau ascultare:
Îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obștea noastră:
Despre cîntec, ne iartă, ești ca un cuc de proastă“.
Asfel păți și cioara; în rîs ea fu luată,
Și cu un cuc nemernic de toate comparată.
De asemenea cinste cucul supărat foarte,
Se duse mai departe;
Dar oriunde mergea,
Nimic alt n-auzea.
În sfîrșit obosit,
Și desnădăjduit,
La cuibul său veni,
Făr-a se mai opri.
Puii cît îl zăriră
Pe loc îl ocoliră;
Apoi îl întrebară:
„Ce mai veste p-afară?“
„Urîtă — le răspunse — și vrednică de jale:
Am umblat multe locuri, dar nu m-am mulțumit.
Toate îmi par schimbate și toate merg la vale,
Păsările sînt bete și lumea-a nebunit.“
Tot omul despre sine lesne se amăgește.
Nimenea nu își este aspru judecător,
Dar judecata obștii e o învățătură.
Mulți ce se cred pe sine un ce rar în natură
Mai lesne zic că lumea nu știe ce vorbește,
Decît să va să-și simță nimicnicia lor.