Mă-ntunecă urâtul cu noaptea lui adâncă
Și inima în golul durerii s-a închis;
Mă simt uimit și singur, ca un nebun pe-o stâncă,
Ce vrea să se azvârle din culme în abis!
Ca nici o-dată, astă-zi, m-a prins o crudă jale
De visele-mi pierdute, de tinerețea mea,
Ca un moșneag, subt trude, zdrobit, căzut în cale,
Simții ca nici odată, că viața este grea!
Și-am plâns — precum ar plânge amantul după drigul
Iubitei fidanțate purtat spre cimitir;
Și-am plâns, — precum ar plânge murindul în delir,
Sau iarna, proletarul, când îl sfâșie frigul...
Și, liniștit, cu fruntea culcat pe brațul stâng
O vecinicie-ntreagă ași fi voit să plâng!