Mă-ntunecă urîtul cu noaptea lui adîncă
Și inima în golul durerii s-a închis;
Mă simt uimit și singur, ca un nebun pe-o stîncă,
Ce vrea să se azvîrle din culme în abis!
Ca niciodată, astăzi, m-a prins o crudă jale
De visele-mi pierdute, de tinerețea mea,
Ca un moșneag, sub trude, zdrobit, căzut în cale,
Simții, ca niciodată, că viața este grea!
Și-am plîns – precum ar plînge amantul după dricul
Iubitei fidanțate purtat spre cimitir;
Și-am plîns – precum ar plînge murindul în delir,
Sau iarna, proletarul, cînd îl sfîșie frigul...
Și liniștit, cu fruntea culcat pe brațul stîng,
O veșnicie-ntreagă aș fi voit să plîng!