<dl><dd><dl><dd>
Îmi vin adeseoară furii:
voi să sdrobesc această harfă
Și, din informele ei țăndări,
un auto-da-fe să fac!
Decât a fi prostituită
și cântul meu a fi o marfă,
Să piară coardele în flăcări!...
de-acu pe veci eu voiu să tac!</dd></dl></dd></dl>
Desprețuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-așa nimicuri sunt sătul!
Să nu-mi azvârle-atotputinții
Nici o favoare... Nu! n-o vreu!
Am o comoară-n fundul minții;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!
Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!
Să lingușesc telurici patemi?
Reptilă eu?... Prea mândru sunt!…
Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.
Mulțime brută și ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viață-mi să te mișc o dată...
Și-odat'... o să-mi ridici statui.
“A! ești nebun!” mi-au zis mișeii.
“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau și fariseii
Crucificând un Dumnezeu!
Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Și din cântarea mea o marfă!
Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire...
Poeții... nu ne umilim!