Și când se vor întoarce cocoarele plecate,
- Căci primăvara sfântă o să ne vie iară,
Atâtea cuiburi calde, în urma lor lăsate,
Le-or regăsi tot astfel cum le-au clădit în vară?
O! cine știe, poate de-atâtea vremuri grele
Nimic la primăvară n'o rămânea din ele,
Din cuiburile calde, ce le doreau sburând,
Cocoarele venite de peste mări și țări
Și-aduse de departe de-al lor nostalgic gând
În legănarea dulce a veșnicei sperări.
Și n'or găsi nimica din ce-au lăsat odată,
- Și vor găsi atâta: speranța spulberată...
S'or apuca atuncea să le clădească iară,
Pe vechile lor locuri din fiecare vară,
Și fără să le pese că altă iarnă, poate,
Porni-va să dărâme iar cuiburile toate!
- Căci ele or să vină mereu, din depărtări,
În piept cu-aceleași doruri, cu-aceleași dulci sperări,
Că într'un timp, odată, puterea vor afla
Ca să clădească cuibul ce nu va mai cădea.