Pe patul durerii un tânăr rănit
Își pierde-al lui sânge.
Aproape de dânsul un înger mâhnit
Veghează și plânge.
Oșteanul e palid! El pare murind
L-a lămpii lumină,
Dar ochiu-i s-aprinde la înger privind
Și pieptu-i suspină.
El mâna-i întinde c-un zâmbet duios,
Cu-o slabă mișcare,
Și glasu-i de moarte, adânc, mângâios
Îi zice-n oftare :
O! ființă drăgălașă! ai avut cuvânt a-mi zice
Că pe lume nu-i nimica mai sublim și mai ferice
Decât sfânta legătură, decât sfânta înfrățire
Ce unește-amorul gingaș cu a patriei iubire!
Lasă, lacrimile tale ca un limpede izvor
Se re-nvie-a mea putere în momentul când eu mor,
Ca să pot a-ți spune încă în accente omenești
Cât de mult tu ești iubită, cât de mult știi să iubești!
O simțire-atât de-naltă precum e a ta simțire
Între îngeri și-ntre oameni șterge orice osebire.
Ea-mi insuflă-n oara morții dor aprins de nouă viață,
Să te văd încoronata de Italia măreață!
O! Lucie, o! Madona coborâtă pre pământ!
Nobile ființi ca tine rare-au fost și rare sunt,
Dar un suflet patriotic ca să știe-a se jertfi,
Precum știe al tău suflet, nici nu este, nici va fi!
Îți aduci aminte, spune, de Florența, de o noapte,
De o dulce serenadă, de-ale noastre blânde șoapte?
Ah! Îmi pare c-aud încă prețioasele-ți cuvinte
Jelind patria-n sclavie! Spune-mi, îți aduci aminte?
Nu, nu plânge. O! nu zice că-n mormânt tu m-ai împins,
Căci în inima mea jună focul sfânt tu l-ai aprins.
Tu m-ai pus pe mândra cale de-a mă face cu onor
Demn de patria-mi iubită, demn de scumpul tău amor!
Stai, ascultă! țara-ntreagă, cânt-un vers de libertate!
Ah! o vie fericire mă cuprinde, mă străbate.
Vin' să-ngenunchem, să zicem într-o veșnică unire
De credință, de sperare, de amor și de gândire:
O! cerească Provedință! sfarmă cruda tiranie
Ce Veneției regine pune lanțuri de robie,
Și din Alpi cu frunte naltă până-n mare-Adriatică
Dă putere țării mele care astăzi se ridică!
Pe patul durerii oșteanul căzând
Muri cu-o zâmbire.
Trista lui iubită rămase gemând,
Fără de simțire:
Adoazi o cruce plecată de vânt
Albea în câmpie.
Sub ea două trupuri zăceau în mormânt
Pentru vecinicie!...
Italia-i mamă! de ai săi copii
Își aduce-aminte;
Ea a-ntins covoare țesute-n flori vii
Pe-a lor oseminte!