Peșteră-ntunecată, azil al pocăinței,
Unde omenești fumuri ca fumurile pier,
Unde eroii credinței
Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer!
Tu care ai fost martor l-atâtea rugăminte
Ce se șopteau în umbra și în răcoarea ta,
Când inima fierbinte
Viața de vecie în lacrimi o căta,
Dacă bolțile tale, ce nu pot fi pătrunse
De omenești suspinuri, de-al patimilor vânt,
Duc sufletul prin locuri și prin cărări ascunse,
Departe de pământ,
Iată cumplita spaimă, ce în sânu-mi aprinse
Urâcioasa privire a foștilor părinți
Și altarul de piatră, pe care stau întinse
Mădulare de sfinți.
Fioroasa răceală ce-nsuflă-a ta vedere,
Veșnicului întuneric aicea domnitor,
Și grozava tăcere
Arăt umbrele morții ce printre oase zbor!
Îmi pare că mă aflu în locuinț-adâncă
A unei groaznici iesme, ce sângiuri o hrănesc;
Și care de o stâncă,
Pe călător sfărâmă c-un zâmbet sătănesc,
Călugărilor morți.
Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte,
Druizii cei sălbatici jertfeau pe osândiți,
Când, setoși de omoruri, treceau de puteri sfinte
Stejarii-mbătrâniți!
Aici cu toate-acestea religia vorbește
Celor ce vor s-asculte cuvântul lui Hristos
Groaza cu-ncetul piere, și omul întâlnește
Povețe de folos.
Vicleanul își dezbracă aici ipocrisia;
Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărâtat;
Aici fapta cea bună visează veșnicia
Ș-așteaptă nencetat.
Și omul care crede, și omul ce așteaptă
De-o sfântă mângâiere în veci e însoțit;
Pacea va fi cu dânsul; el va lua răsplată,
Căci a nădăjduit.