Pădure adâncita s-agață pe munte, în față pe-o culme Cetatea.
Pustiu singuratec și tainic sub albă fășie de lună,
Zidire răzleață cu negre prăpăstii în preajmă,
Din glorii străbune atâta-i! Atât e din râvna străbună!
O strajă de taină în juru-i fac negrele falduri de umbră.
Din Criș, dinspre Tisa, departe, ecou-i aduce, sfătosul,
Un gemăt de frate,-mpilatul, și scrâșnet de fiare dușmane...
Dar n-are nici brațe nici arme...
Ozana ar ști de-a lor soartă!...
Un vaiet de cobe al buhnei dă veste de gloria moartă,
Și straja de taină o străbate și taie și faldul de umbră...