Într-o fântână limpide,
La codru, pe la munte,
Văzându-și cerbul coarnele
Ce-i se-nalță pe frunte,
Lăuda podoaba gemine,
Dar bănuit-au foarte
Cum și picioare-asemene
Nu-i dă nedreapta soarte,
Zicând Ramosul creștetul,
Mândria fruntei mele,
Chiar ca copacii codrului
Se nalță cătră stele
Aleu, cum și picioarele
N-au formă, nici tărie,
Că ele chiar ca fusele
Sunt făr-analogie
Dar când așa se critică,
Răsună-n giur tufarii,
Din care fără tropote
Ies sprintenei ogarii
Cerbul de spaimă tremură
C-un salt la fugă împunge
Și din câmpină repede
Între tufari agiunge
Urâte mădulările
L-ar fi putut s-agiute,
De nu-i era de piedică
Podoabele cornute
Cerbul în dese ramure
Intrând, abia s-aburcă,
Căci lăudate-i coarnele
La trecere-l încurcă
Dar când ogarul dintele
Încruntă-n șold, sărmanul
Cerbul odoru-și blastămă
Ce-i crește pe tot anul!
Decât folosul, multe ori
Deșărtăciunea place,
Care apoi de-a pururea
În daune se preface.