Prin frunzișul des, străbate umed răsărit de soare,
Dând adâncului pădurii liniștita ei răcoare;
Vechi stejari, boltiți în ramuri, au văzut de mii de ani
Cum pe Nimfele din grote
Ale flautelor note
Le îmbie prin tufișul pădureților Sylvani.
A văzut Lacul de Nemi falnici cerbi ce se omoară
Pentru galeșa privire unui ochiu de căprioară
Și mistreții, plini de sânge, spintecându-se în două,
Tauri uciși în lupte,
Vulturii cu aripi rupte,
Numai pentru năzuința firii lor spre-o formă nouă.
Ție, vremea trecătoare nici nu-ți ia nici nu-ți aduce,
Așezatu-ți-ai altarul în pădure, la răscruce,
Și-ai rămas de-atunci în umbră, pururi rece și senină,
Fără dor, fără păcate,
Doamnă pe pustietate,
Ascultând cum se deschide mugurul de gelsomină
Și din vremile trecute, dacă umer-ți de Zee
Pot fi prinși de-nfiorarea unei patimi de femeie,
Îți întorci prelung spre ceruri raza ochilor albaștră
Și în calea ei s-aține,
Scăpărându-i din lumine,
Orion, gigantul tânăr, prefăcut de tine-n astră.
O Diana! tu, ce pururi fost-ai rece și senină
Mintea mea, căutătoare, numai ție ți se-nchină.
Tu de patimele lumii ești atâta de departe...
Nici nu poate înțelege
Vulgul, nobila ta lege
A fi rece și frumoasă simbolul eternei arte!