Când armăsarii voștri, cu coama lor pletoasă,
Alerg și scapăr iute p-o gheață-alunecoasă,
Ca fulger, ca năluc;
Și lângă drumul vostru, - o! tremură în cale
Un biet bătrân ca iarna, cu piept, picioare goale,
Flămând și fără suc;
S-oprește, -și ia căciula, spre voi mâna întinde,
Și trista lui cătare în rugă se aprinde
Văzând că nu-l vedeți;
Și tremurându-i barba, spre ceruri mormăiește;
Când sania din urmă de ziduri îl strivește;
Voi treceți și râdeți!
Nebunilor ce sunteți! Vă pare că e o glumă
Un cap strivit de ziduri, un om ce se consumă
De foame și de frig!
Vă pare că e glumă când cruntă disperarea
Și țintă către ceruri; - vă râdeți voi de starea
Victimelor ce strig:
.....................................
.....................................