Câte roiuri de popoare
S-au pornit spre-Apus cu drumul
Dinspre răsărit de soare!
Tabere-ntunecătoare.
Cari întinse pe pământ
Stat-au nor pe țări, ca fumul
Și ca ceața dimineții!
Dar precum un vânt ce vine
Destrămând broboada ceții,
Face iarăși zări senine,
Astfel Tatăl sfânt al vieții
Datu-ne-a puteri de vânt.
Iată, goticele gloate:
Vin cu vuietul furtunii
Răsturnând în cale toate!
Iarba-n veci pe câmp nu poate
Să mai crească pe-unde trec
Călărind sălbatici Hunii,
Vin Gepizi și-Avari, și frații
Hunilor, maghiare stoluri,
Și Tătari, și toți turbații
Cari prin groaznicele goluri
Ale Asiei ca nații
Oarbe, fără legi petrec.
Fost-au vifore cumplite,
Fost-au guri de Iad ce varsă
Cu văpăi nepotolite
Spaima morții renoite
Cu potop venind mereu,
Dar în biata țară arsă
Stat-au cetele române,
Zis-au: „Vin, dar au să plece
Negri nori de limbi străine,
Căci sunt apa care trece ..
Iar noi piatra ce rămâne
Și-avem scut pe Dumnezeu !”
Dumnezeu și sfânta cruce!
Preamărindu-l la altare
Noi cântări îi vom aduce,
Că spre țintă el ne duce,
Și ne-a dus de când suntem.
Noi ca stânc-am stat de tare
Printre valuri albi de spume,
Căci a fost în noi tărie!
Sunt și eu Român! Și-n lume
De-i iertată vr-o mândrie,
Mândru sunt de-al nostru nume,
Că noi mândru nume-avem!