Amar de cine-n lume n-aude nici un glas,
Nici vede împrejuru-i măcar urmă de pas!
Briar în neastâmpăr, atras de-a nopței soare,
Pășește pe câmpie ca un năluc de noapte
Privind pe sus... Deodată, prin stele când și când,
O palidă lumină apare lunecând.
El stă în neclintire!... lumina cea ușoară
Sub formă de copilă cerească se coboară
Și vine de se pune zâmbind în calea lui,
Apoi încet purcede de-a lungul câmpului.
"Ah!... ea-i!" strigă sărmanul și brațele întinde;
Dar flacăra mai vie la glasu-i se aprinde.
Și zborul își răpede în aer strălucind.
Briar aleargă, trece prin umbră rătăcind,
Încalecă pe-un bivol ce-n cale întâlnește,
Îi pune ghioaga-n șolduri și pleacă vulturește.
Atunci de după dealuri Crai-noul răsărind
Văzu o fiară neagră pe câmpuri tropotind,
Urmată,-amenințată de lupi flămânzi o sută,
Ș-un om pe ea călare, cu mintea lui pierdută,
Cu pletele-i zburlite, cu ochii înfocați,
Cu mânile întinse spre codrii depărtați,
Răcnind, umplând câmpia de-o lungă văietare
Ce se-ntrecea-n groază cu-a lupilor urlare...
Și om, și lupi, și bivoli, vârtej misterios,
Cu zgomot dispărură în fundu-ntunecos!