Dar a fost ce-a fost să fie,
C-au fost boale și urgie
Și-a dat Dumnezeu cel sfânt
Vremuri grele pe pământ.
Și de multă răutate
Mureau oamenii pe sate
Și-au murit și trei feciori
Ai Lenuței frățiori:
Constantin încă-a murit
Gândul nu și l-a-mplinit.
Lena singură rămase,
Fără de feciori în casă:
e dor o inimă arsă.
Și ea, biata, supărată,
De jale multă sfărmată,
Se ducea pe-al lor mormânt
Și se văieta plângând
Și plângea și suspina
Și din suflet cuvânta:
Dragii mei! D-al vostru dor
Stau pe gândul să mă-omor,
Fie-vă somnul ușor!
De-altă dată blăstăma
Și blăstămând cuvânta:
Constantine, Constantine!
Blăstămat să fii de mine!
Blăstămat de mamă-ta
Că ai dat pe soră-ta!
Frații tăi mie-mi striga:
Pe Lenuța nu o da!
Tu ai dat-o, blăstămate,
Pe hotară-ndepărtate;
Dar te blăstăm, blăstăm greu
Din tot suflețelul meu:
Pământul nu te primească,
Țărna nu te mai voiască,
Lutu-afară te izbească,
Căci de dorul Lenuței
Rumpu-mi firul vieții!
Astfel dânsa blăstăma
Și-azi și mâini și-alaltă mâini
Și zile și săptămâni.
Și de multul blăstămat,
Vai, blăstămul s-a legat.