Mohamet-sultanul, cu oștire mare,
Urmărind pe Țepeș, vede cu mirare
O pădure deasă pe un cîmp întins.
El grăbește mersul,d-arșiță coprins.
Oastea lui dorește umbre pădurateci
Aerul de arbori și de flori molateci.
Dar cînd este-aproape, el ce a zărit?
Căci de mare groază el a tresărit !
Arborii sunt țepe — douăzeci de mii,
Turcii tot atîția-n țepe, morți și vii;
Peste-aceste țepe este-o țeapă mare,
Unde-un mare pașă la vedere-apare;
Pe pădurea morții soarele lucea,
P-ale lor benișe vîntul adia.
Paseri prădătoare pe deasupra zboară
Cîrduri flămînzite așteptînd să moară.
— "Ah ! zicea tiranul, de fiori coprins,
Acest om nu poate a mai fi învins."
Zice, și se duce în pădurea morții.
Țepeș sta la masă, rîde-n fața sorții.
Gemetele celor ce în țeapă mor
Îl îmbată dulce și desfătător.