S-aprinsese-n luptă Hroiot cel tiran.
Când s-abate calul marelui Ștefan,
Purice-i oferă calul său îndată.
Domnul nu ajunge scara ridicată.
— „Doamne! Moviliță mă voi face eu,
Ca să poți să-ncaleci după gâtul meu!
Zice și se pleacă. Ștefan, fără muncă,
Prin mijlocu-acesta pe fugar s-aruncă.
— „Purice, sărace! De voi câștiga,
În movilă-naltă eu te voi schimba.
Omul este mare, nu prin al său nume,
Naștere, avere, ci prin fapte bune;
Faptele sunt nobili, nu țărâna sa
Ce deopotrivă viermii-o vor mânca.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Și acum, Movilă, aidi a ne lupta!
Căci urmașii noștri nu ne-or semăna!
Mulți români chiar astăzi la străini aleargă
Și prin ei așteaptă țara ca să meargă.
Și cum vrei ca viața la ei a afla,
Când tu nu o afli în inima ta!
Cel străin nu-ți face niciodată bine
Fără să câștige drepturi peste tine.
Nu zic c-o să piară neamul românesc;
Dar sunt timpi în care popolii slăbesc;
Cum sunt ani în care pomul ce rodește
Nu dă nici o roadă, deși înflorește.
Popolii se pleacă când mai-marii lor
În descurajare cu inima mor!...
Când sunt robi ei înșiși l-a lor slăbiciune,
Cum vor face liber un popor în lume?
Popolul acela este ca sfârșit,
Este cel din urmă: e la robi robit.
Căci întotd-auna un popor se face
Mare ori nemernic, celor mari cum place.
Și să știi, aproade, că vor trece ani
Până să mai vie Dragoși și Ștefani!"
Zice, pleacă, învinge. Hroiot se umilă.
Purice aprodul s-a făcut Movilă.