Astă toamnă-Amorul-Zeu,
Cercetând imperiul său,
Trecu a Moldovei țară,
Unde oamenii mult ară,
Dar nu seceră d-agiuns.
Acel sprinten călători,
Ce ne arde-adeseori,
De brumă-atunci pătruns,
Căta casă priincioasă
În vro inimă duioasă,
Îns, aleu, el nicăire
N-a găsit adăpostire.
Căci, precum pe la Vaslui,
Ca-ntăi, astăzi miere nu-i,
Și credința-n astă țară
S-a făcut o marfă rară.
Ca albina și Amorul
Umblă und-o trage dorul.
Văzând grasă-acea țărână,
Arcul, cucura depune.
Tauri doi la giug supune,
Strămurariul ia în mână,
Pare-n port și la cuvânt.
Lucrători chiar de pământ.
Că-n această nouă mască,
Cântând doina românească,
A lui tauri asudau
Și tot brazde răsturnau.
Abie câmpul a arat,
Ce n-a fost sterp din natură,
Din cucură a luat
De semință o măsură,
Într-ales, fără neghină,
Din a căreia tulpină
Răsar inimi credincioase,
Simțitoare și duioase.
După ce a semănat,
La Zeu rugi a înalțat:
Să reverse-a lui favor
Pre tomnaticul ogor,
Ca productul delicat,
De ger, secet-apărat,
Să se facă bun, frumos,
Și miez s-aibă sănătos.
Dacă deci din cel ogor
Ce a semănat Amor
Viitoarea primăvară
Inimi nu vor să răsară
Credincioase
Și duioase,
Virtuios, nobil Amor,
Care e nemuritor,
N-având unde locui,
Din Moldova va fugi!