Se-nnorează ceru-albastru,
Nici o floare, nici un astru,
Căci și cer ca și pământ
Pus-au vara în mormânt.
Toate frunzele-adorate
Zboară-n vânt amestecate...
Corbi și ciori-nnegresc pe sus...
Rândunelele s-au dus.
Fulguiește de ninsoare
În pustiile ogoare,
Urlă crivățu-n copaci...
Vai de oamenii săraci.
De la munte pân' la baltă
Numai crivăț ce te saltă;
Numai cer posomorât
Peste câmpul mohorât.
Bătătura e pustie
De belșug și veselie,
Și de-al verii cântec viu
Orice suflet e pustiu.
Sus la stânele din munte
Pe zăpadă își fac punte
Lupi prădalnici și mișei...
Vai de turmele de miei.
Pestetot numai zăpadă,
Ce s-adună în grămadă
Sau se-mparte-n fel de flori
Sub ai vântului fiori.
Prin pădurea troienită
Nu e cracă nenflorită,
Dar în loc de ghiocei
Pretutindeni e polei.
De prin coșuri iese fumul
Ce mereu își trage drumul
Sub al iernii cer senin...
Vai de cei fără cămin.
Prin orașe umblă-n sănii
Fel de feluri de jigănii
Ce-năuntru nici nu-ncap
De samur și de sângeap.
Tot prin falnice locașe
Își duc frunțile trufașe,
Dar de nas, de nu le-ajungi,
Sub mănuși au gheare lungi.
Viscol, crivăț nu-i atinge,
Soba-n veci nu li se stinge...
Sunt boieri sau boieriți...
Vai de oamenii cinstiți.