Lumea îmi era dragă; privata mea viață,
Când veselă, când tristă, într-însa petreceam;
Dar perspectiva lumii își pierde a ei față
Privind-o de aproape precum eu o priveam.
Amestecu-ntre oameni te-neacă de-mbulzire
Și dacă de la dânșii nu iei vinile lor,
Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptățire;
Dar paza personală te face bănuitor.
Și rea e bănuiala! un vierme al vieții
Ce n-ascultă cuvântul, nici liniștea poveții!
Omul supus la dânsa în veci e ticălos.
Greșita cugetare ce-aduce fericirea
N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,
Ș-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.
Pe aripile vremii zbura ș-a mea viață,
Cu vârst-a mele patimi pășind se potolea;
Dar vițiul spre seară crește de dimineață,
Și vițiurile mele cu vârsta se mărea.
Ce n-aș fi dat să-ntâmipin știința bărbăției,
Să-mi lumineze viața tovarășă deplin
Cu-ncrederea aceea a nevinovăției
Și al copilărie-mi blândul acel senin!
Râvna mi se stinsese, în toate eram rece,
Primejdie ori pace știam că-n rându-i trece.
A fi rău mi-era silă, și bun — din obicei.
Întreaga fericire, cereasca-mpărăție,
Au câștigat-o pruncii ș-a minții sărăcie;
Acum, spre umbra morții, acea făclie cei.