În sfântul meu nesațiu, delirul meu cel mare,
Pe dragile ființe ardeam să le privesc,
Și s-aprindea în mine o naltă înfocare
De ele să m-apropii și dorul să-mi vădesc.
Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față,
În veci eu după ele eram neobosit;
În goan-ostenitoare ele mi-erau povață,
Dar să le-ajung vrodată în veci mi-a fost oprit.
Fantome de nădejde, ființe-aeriene
Și fără de amestec cu cele pământene!
Cu mintea-mi cea hrăpită semeț mă-ntraripam.
Ele zâmbeau la râvna-mi și-mi imputa-ndrăzneala,
Poruncitorul deget îmi arăta greșala.
Nebun d-a mea rușine, mai repede zburam.