Ce viu sclipesc sub cer Bucegii!
Numai eternul Vârf cu Dor,
Înstreinat de lumea noastră,
Se pierde-n taina unui nor.
Zadarnic razele de soare
Vor să destrame vălu-i greu,
Zadarnic cearcă să-l patrunză
Și sufletul, și ochiul meu.
El înde el petrece singur,
Ca geniul cu gândirea lui
Nu-l mișcă vuietele vremii,
Nici rugăciunea nimănui.
Târziu, când ți-a pierit nădejdea,
Te lasă-o clipă să-l admiri,
Măreț din vălu-i se arată
Adânc uimitelor priviri.
Și-ncet se-nchide iar în taina-i
Nempărtășită nimănui,
Tăcut și mândru ca un rege
Gelos de maiestatea lui.