Locomotivul ca fiara muge,
Din sânu-i scoate de tartar fum,
Și ca balaur șuierând fuge
Pe ferecatul cu șine drum.
O coadă lungă în urmă-i poartă:
Șir de vagoane cu călători;
Astfel vaporul fu de la soartă
Menit să poarte pe muritori.
— Ce naiba duce oare atâta greutate,
Și cu o repegiune cât nu e de crezut?
Zicea, în spaimă, calul l-al său de hamuri frate,
Când trenul a văzut.
— Eu! — i-a răspuns vaporul, c-un șuier de mândrie.
— Tu, tu? întreabă calul; dar spune-ne ce ești?
Și-a noastră datorie,
Cum poți să ți-o însușești?
Noi, caii, de când lumea, pe om l-am tot purtat.
Primblări de gust, vânaturi, călătorii, răzbeluri,
Amoruri, fapte grele și alte multe feluri
De ale lui capricii, noi i-am îngemănat...
— Domnule cal, ascultă, —
Vaporul întrerupse, — să-ți spun cât stau pe loc,
Căci, fără vorbă multă,
Tu ești în toată vremea un vrednic dobitoc,
Și eu sunt o putere ce când mă găsesc strânsă
Atunci mă întăresc;
Împrăștiată însă
Îndat'mă nimicesc.
Cunoaște dar secretul ce am de predomnire:
Puterea prin unice.