Vântul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,
Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare,
Și, ca lupul dupa turme, se alungă după nori,
Și doboară stejari falnici și desfoaie blânde flori.
Vântul fură o scânteie și-n girezi el o aruncă,
Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă,
Apoi merge la copile ce culeg laur de in
Și râzând le despletește, desmierdand albul lor sân.
În tuspatru părți a lumei turbat vântul se tot duce,
Ca păgânul pe mormânturi răsturnând creștina cruce,
Și de-a moriilor blastemuri alungat, fuge nebun
Pintre tufe-nțepatoare și nuiele de alun.
Iar când el se-ntoarce-n codri, mama lui ce-l tot bocește
Zile-ntregi îl scaldă-n lapte și de răni îl lecuiește ...
– „Nu mai plânge, măiculiță! zice el, așa cum sânt,
Când sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vânt!"