Nu, nu se uită lesne, când, din copilarie.
Cineva iubește precum te-am iubit eu;
Și blestem pe aceia care, prin viclenie,
Mi-au amărât viața și tot amorul meu.
Mânia mea din urmă, mândria-mi cea silită,
Când ai ști acuma cu ce preț le plătesc,
Și cât, sub fața-mi rece, mi-e inima zdrobită,
Tu te-ai mira poate ca poci să mai trăiesc.
Aș geme la picioare-ți, mi-aș arăta căirea!
Dar, ca să fiu vrednic în veci d-amorul tău!
Înec durerea-n mine, măcar că-mi văz pieirea
În rana ascunsă ce-o roade-un vierme rău.
Și arburile,-ntocmai, ce focul mistuiește
Și îi suge sucul cu-ncetul și p-ascuns, -
Când rădăcina-i arsă, când frunza-i gălbinește,
Când cenușa-i zboară, când focul l-a pătruns, -
Mai stă tot mândru încă și capul nu își pleacă:
Stă cu brațe-ntinse zefirii înfruntând;
Privește însă vântul ce-acuma o să treacă,
Ș-o s-auzi un trosnet și focu-i viforând.