Surîde zilei ce naște, salută noaptea ce vine,
Ca o pasăre ce-și duce zborul peste lumi străine,
Lasă-ți inima să cânte și mintea să rătăcească,
Pe câmpiile gândirei, — unde mâna omeneasca
N'a putut pune hotare — , unde 'n templul nevăzut
Residează Viitorul, marele Necunoscut.
Nu te teme, deacă vântul barca ta va scutura;
Nu te teme, deacă omul a ta moarte va jura;
Nu te teme, deacă umbre, sau ființe 'ngrozitoare
Vor veni prin întuneric de fiori să te 'mpresoare;
Însă teme-te, copile, vai! ferește-te amar,
Deșertând al voluptății ș'al amorului pahar,
Să nu-ți tremure piciorul și cu mustul delicios,
Să strecori în pieptu-ți fraged acul său cel veninos!
Ai văzut tu vre-odată, lângezind p'o bătătură,
Tristă, slabă ca un spectru, o sărmană creatură
Cu privirile uimite și cu sufletul tăcut,
Un copil lipsit de mamă și d'o vitregă crescut?
Fața sa-i acoperită d'a mizeriei paloare,
Două trențe vechi compune haina sa de serbătoare,
Iar din corpul său de rane și de foame chinuit,
Ca din groapă se ridică un miros nesuferit.
Pieptul său lovit de bice se târăște pe țărână,
Ca o pasăre pe brazdă, amețită de furtună.
Iar gândirea 'ntunecată d'al urii negru veșmânt
Stă rece, posomorâtă, ca o piatră de mormânt.
Ei bine, astfel se schimbă, june dulce ca o fee,
Sufletul curat și fraged într'o mână de femee
Cu privirea arzătoare și cu buza d'aurită,
Dar cu inima de patimi și de simțuri amețită.