Către domnul Petru tânăra sa fată
Într-o zi purcede tristă, dolorată.
Își ridică vălul cu aur țesut.
Ca o auroră chipu-i a părut.
Ochii-umbriți de gene râur lacrimi line,
Râură tezauri de grații divine.
Vorba-i ca murmura aurei ușori
Printre rozioare, delicate flori.
Părul ei ce noaptea fața-i împrumută
În ridente bucle sânul ei sărută.
— „O, mărețe doamne, fii ascultător.
Au venit cazacii, prad, robesc, omor.
Fii cu bunăvoie pentru-această țară!
Scoală-te și sparge ceata lor barbară!"
— „Fiică, nu deschide sânu-ți frăgior
Grijilor ce farâm omul pieritor.
Inima fecioarei sub dureri s-abate
Ca sfioasa floare prin furtuni turbate.
Cel ce-ți dete viața ție ți-a lăsat
Lumea cu dulci raze, unde necurmat
Grijile-ncunună cugetele line
Cu florile d-aur viselor senine.
Te îmbată dulce de cerești visări
Și ne lasă nou negrele vegheri!"
— „Dar când omul uită drepturile-i sfinte,
Nu-i iertat femeii să-i aducă-aminte?"
Zice: ochii pleacă dulci și lăcrimați,
Domnul îi sărută perii săi curați
Și cu dalbe lacrimi: — „O, preadulce fiie!
Îi vorbește domnul; Voia ta să fie!"
De trei ori din ceruri rumenele zori
Au deschis spre lacrimi ochii muritori.
Dar a treia dată lupta se precumă.
Inamicul fuge și moldavii-i urmă.
Taie și fărâmă pe cazaci cu dor,
Prinde în robie pe hatmanul lor.