Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă...
Și-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înflorește... O, toamnă, tu mă mângâi:
Singurătăți deșerte și eu în suflet port.
Din streșinile ude se scurg greoaie picuri:
Să-ntârzie sfârșitu-i, îi plâng la căpătâi...
Iar din frunziș pornește lin freamăt de aramă,
Ca glasul stâns de clopot și irosit pe văi.