— Lui Emanuel Samitca —
Acasă venea zilnic topit de băutură,
Și biata lui femeie primea orice tortură.
Trăiau de vreme lungă. Ea singură, pierdută,
De mic copil în drumul mizeriei căzută,
Cu el înlănțuise a traiului povară
Și suferea-n tăcere bătaie și ocară.
Vecinii tot-d-auna aud cum geme, plânge,
Când furios bărbatul subt pumni spinarea-i frânge,
Și-o chinuiește până se-nmoaie de-oboseală,
Apoi se face-o largă tăcere mormântală.
Dar într-o zi de iarnă, când aspra sărăcie,
Preface o secundă în crudă vecinicie,
Și gura cere pâine și nu e frimitură,
Femeia naște-n chinuri o slabă creatură.
Sărman copil! ce bună și dulce ți-ar fi soarta,
Născând, de ți-ar deschide spre somnul morții, poarta!
Bărbatul vine iarăși beat într-o zi, cum face
Întotdeauna; însă e potolit și tace.
Nu mai ridică mâna, nevasta iar să geamă
Subt lovituri puternici: acuma ea e mamă!
Ci, zâmbitor, alături de leagăn se așează
Și mângâie copilul ce doarme și visează.
Femeia, cum îl vede, cu ochii arși de ură,
Întoarce către dânsul o rea căutătură
Și strigă-amar: «Ce lucru puterile îți taie
«Să n-mi pisezi și-acuma tot corpul în bătaie?
«Eu te aștept!... Hai!... vino!... Și dă-mi...» — iar imbecilul
Răspunde-ncet: «Mi-e fiică să nu deștept copilul!»