În versul cântecelor poporane
Se închină țărănimii basarabene
Frunză verde grâu de vară,
Ce-i frumoasă a mea țară!
Țara mea nemărginită
Cu verdeață-mpodobită.
Cât cu ochii-n zări cuprinzi,
Țăruleano, te întinzi,
Strălucind în ape-oglinzi;
Cât cu ochii dai și vezi --
Tot câmpii, păduri, livezi,
Șesuri, văi frumoase, sate,
Pâini în brazde semănate,
Munți și dealuri-nalte, vii,
Depărtări largi, albăstrii.
Primăvara — numai floare
În câmpii mirositoare.
Vara — aur tot turnat
Până-n zare revărsat,
Aur viu de pâine coaptă --
Munca țărănimii dreaptă.
Trece vântul prin ogoare,
Dă pământului răcoare
Și se duce pân'în zări
Și răzbate-n depărtări.
Păsări cântă-n ceruri sus,
Tot zburând înspre apus.
Pelin verde, iarb-amară,
Măiculiță, scumpă țară,
Mândră ești tu și frumoasă;
Mândră ești tu la vedere,
Of! Dar nu ești norocoasă,
Zaci în vecinică durere;
'N lacrimi tu te scalzi și jale,
Pân'în vârfurile tale, --
Lacrimile fiilor,
Necazul copiilor.
Cât ești, maică, tu de mare,
Gemi tot în nevoi amare,
Cât ești de nemărginită,
Tot atât și necăjită.
Veneticii, țară dragă,
Te mănâncă toți la clacă,
Îți iau bogățiile
Și-și lățesc moșiile.
S-au făcut ei boieri mari,
Chinuiesc pe-ai tăi plugari,
Pe noi ne-au încălecat,
Pâinea toată ne-au luat,
Țara-n mâini au apucat,
Sângele ei ne-au băut
Și neoameni ne-au făcut.
Fiii, pământenii tăi,
Au luptat ca niște lei,
Au vărsat ei mări de sânge,
Ca să poată jugul frânge, --
Jugul cel greu din vechime
De pe-ntreaga românime;
Au dat jos jugul turcesc,
Acum duc cel boieresc --
Și mai greu și mai drăcesc.
Mult am mai luptat și noi,
Te-am scos, țaro, din nevoi,
Am luptat și-om mai lupta,
Nici la gânduri nu vom sta,
Căci norodul oropsit
Din 'ntuneric a ieșit,
Biruit nu s-a lăsa
Pentru scumpa țara sa.