Cunoșteam odată
Un om rătăcit,
Cu mintea furată
De-un gînd strălucit.
El se-namorase de-o stea zîmbitoare
Și-i închina astfel vorbe rugătoare:
"Dalbă stelișoară
A lui Dumnezeu !
Dulce sorioară
Sufletul meu !
Crezi că vecinicia fără de simțire
Plătește-un ferbinte minut de iubire?
Crezi tu că departe
De acest pămînt
Ai avea tu parte
De-un amor mai sfînt,
Mai mare, mai gingaș, mai vrednic de tine
Decît adorarea ce-ai născut în mine?
O ! floare cerească !
Dacă s-ar putea
Ochii-ți să privească
În inima mea,
Ar afla atîte simțiri iubitoare
Ce cresc l-al tău nume ca florile-n soare,
Cît vreo lume altă
Nici ai mai dori,
Ci din bolta naltă
Mi te-ai coborî,
Ca s-auzi concertul de armonii line
Ce-mi răsună-n suflet și șoptesc de tine !"
Apoi sta-n uimire
La ceruri privind;
Plîngea cu măhnire,
Suspina zîmbind,
Și cînd, despre ziuă, fugea blînda noapte,
Îi părea c-aude în cer aste șoapte:
"Eu a țării mele
Sînt lucinda stea !
De poți, între ele,
Vină de mă ia.
Fă-te geniu falnic, fă-te șoim de munte
Ca s-ajungi la mine și l-a țării frunte !"