De mi-ai vorbi acuma ’n tăcere și 'nserare,
Mi-ai spune ’ncet că toamna in frunze line plânge,
Că vița se agață in aripe de sânge,
Și viața e aceiași și trece ’n clipe rare;
Că drumul care urca spre culmea de colină,
Pe care ’n vară fost am cu doru-adeseori,
Același e și astăzi, și ultimele flori
Mai cresc prin frunze moarte, și zarea e senină.
Mi-ai spune că ’n grădină castanii, peste noapte,
Au fost de-argintul brumii uscați și despuiați,
Că fluturii zac veșteji pe flori și-s nemișcați,
Și vântul astăzi suna în fremătate șoapte.
Dar nu veni de-acuma ’n tăcere și ’nserare
Și lasă doar durerea ca sfetnică să-mi fie, —
Că dânsa știe numai trecutul să-mi învie
Și să-mi șoptească vorbe de blindă împăcare.