Te lași pierdut pe-a gândului aripă,
Iar în desimea grea și trist-a ceții
Îți amintești de anii tinereții
Și retrăiești azi fiecare clipă.
Haina toamnă-a smuls podoaba vieții
Întregii firi. Tu, tremurat și-n pripă,
Pășești pe frunzi uscate; în risipă
Pe piept stă barba-ți albă ca nămeții.
Iar de toiag cu mâinile s-agață
Nepoți micuți cu obrăjeii roși:
Tu-i cerți domol și blând li dai povață.
Și numa-n preajma ta sar drăgăstoșii,
Îți lunecă o lacrimă pe fată,
Și ce mirați se uită, serioșii!