Un șoarece de neam, și anume Raton,
Ce fusese crescut su’ pat la pension,
Și care în sfîrșit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
Se o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele șoricesc cît de mult îl doresc
Și cît îmi ești de scump, o știe Dumnezeu!
Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei,
Și că aveți cuvînt să vă plîngeți de ei;
Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor.
Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“
La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat,
Văzînd că Dumnezeu de martur e luat,
Își ceru iertăciuni și-l pofti a veni
Cu neamul șoricesc a se-mprieteni,
Îl duse pe la toți, și îl înfățișă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri și veselii!
Căci șoarecii cred mult la fisionomii,
Ș-a acestui străin atîta de cinstit
Nu le înfățișa nimic de bănuit.
Dar într-o zi, cînd toți îi deteră un bal,
După ce refuză și limbi, și cașcaval,
Zicînd că e în post și nu poate mînca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrățișa.
Ce fel de-mbrățișări! Ce fel de sărutat!
Pe cîți gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.