Când chipul tău în fața mea apare,
Pot să-ți îndur mânia cât de grea,
Fiindcă bucuria cea mai mare
E bucuria că te pot vedea.
De-aș ști că-n frământarea ce-l doboară
Înfrântul suflet merge spre prăpăd,
Cât timp nădejdea lui n-are să moară
Rămân cu bucuria că te văd.
Că te răsfrângi în mine ca-n oglindă
Și că te port cum racla poartă-un sfânt
Și că din tot ce-n suflet se perindă
Rămâne viu doar chipul tău răsfrânt.
Vorbește deci, sau poți rămâne mută.
Iubește sau urăște huma mea,
Căci marmura ta albă, ne-ntrecută,
O pot vedea ! mereu o pot vedea !