Și oare tot n-ați înțeles
Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.
Când al meu cuget mistuit
De-o stranie părere
A fost un lung, necontenit
Prilej pentru durere.
Și a păstrat în fundul său
Ca în cenușa rece
Taina părerilor de rău
După un vis ce trece.
Ca un luceafăr răsărit
Din liniștea uitării
Dând orizon nemărginit
Singurătății mării,
Nainte de-a luci deplin
Menit îi pare stinsul,
Iar ale apei valuri vin
Călătorind spre dânsul.
Și totuși va luci în veci
Aprins de zeul Amor
Și ale sale raze reci
Pe frunte lumina-m-or.
În urma lui un dor nespus
S-alerg o să m-alunge,
Deși se nalță tot mai sus
Ca să nu-l pot ajunge.
Va rămânea necunoscut,
Va stăpâni departe,
Cum stăpânește pe trecut
Întins, eterna moarte.
Căci stăpânește tot ce-a fost
Și tot ce o să vie
Și câte nu avură rost
Și nu au fost să fie.
Câte iubiri fără-nțeles,
Câte-nțelepte-asemeni,
Câte cu moartea s-au ales
A fi surori de gemeni.
Câte amoruri se jurau
Să ție pe toți vecii,
Pe când de flori se scuturau
Alături liliecii,
Și-au prefăcut pe-acest pământ
A noastre vieți în stepe
Și ne-au pătruns de-un farmec sfânt
Ce nu-l putem pricepe.
Dar cine e veți întreba,
Nebună și infamă:
Nici voi să știu cărarea sa
Și nici chiar cum o cheamă.
Ea sufletul mi-au mistuit
C-o stranie părere
Din viața mea, necontenit
Prilej pentru durere.