Albastra ta privire
E-atât d-atingătoare,
Ca și un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Își uită ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea cătare-a ta, -
Abstracție-n simțire, -
Își pierd a lor gândire;
In tine toți trăiesc.
Răcoarea cea de sine
Ce-n preajmă-ți simți că vine,
Ast vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.