În astă capitală, în vechiul București,
Ce lume felurită pe străzi întâlnești!
Colea mulți din junime, ce critică mereu
Și dânșii nu trecură măcar nici prin liceu.
Junime veștmântată cum e mai elegant,
Ce poartă la cămașe butoni de diamant,
Și ce ridică capul în guleru-i scobit,
Precum face un rege, ce-odată a împărățit!
Dar însă dacă-n urmă, de ea ceri înformare,
Îți spune ori și cine că n-are demâncare!
C-acesta și c-a celalt, e vr-un scriitoraș
Și, că de și este al Statului slujbaș,
El îmblă să înșele pe vre-un nenorocit
Ca s-aibă pe la birturi ceva de cheltuit!
Căci din grădine publici, să poate să lipsească
Când are obiceiul să nu obicinuiască?!
Dar însă și acolo mult timp nu se oprește;
Zări pre croitoru-l, ș-apoi doamne păzește!
Căci a-nșelat hăinarul, ăst mândru scriitor
Și până la cămașe, la toți este dator.
Dator prin cafenele, dator pe la hăinari,
El datorește încă, chiar până la cizmari.
Și când pre acești oameni pre stradă întâlnește
La toți el le dă mână, și dulce le vorbește!
Apoi dacă amici-i acestea au zărit
De loc strigă: frăție!... Se face ipocrit!
Ș-acestea cu o voce, așa de încântătoare
Încât și noi l-am crede, a libertății floare.
El însă-mi dă cu cotul, de eu-l întâlnesc,
Și-n capu-i sec-și zice: Nimic nu-i datoresc!
Să fiu dar boier mare!... Destul mic Scriitor
Sunt cu cei-alți oameni la care sum dator.