Cugetarea românească
Are portul românesc:
Nu lăsați dar s-o ciontească
Cei ce limba ni-o pocesc.
Când românul se-ndârjește
Din țărână când mi-l scoți,
El îți toarnă românește
Un blestem de șapte coți,
Când de dragoste s-aprinde
El vorbește lin și blând,
Încât dorul te cuprinde
Dulcea-i vorbă ascultând.
Niciodată altă limbă,
De pre buze românești,
Nu se-ndoaie, nu se schimbă
După gândul ce gândești.
La mânie, la iubire,
La suspin și chiuit,
După chiar a noastră fire
Graiul nostru e croit.
La iubire, la mânie,
La chiot și la suspin,
România-i România
Cu fagur și cu pelin.
Sucind limba românească,
Stricând graiul strămoșesc,
După moda franțuzească,
Sau cu modul latinesc,
Ne-am strâns mințile cu fracul
Și simțul ne-am îmbrăcat
Cu haina, de unde dracul
Copiii și-a înțărcat.
Românimea cât trăiește
Graiul nu și-l va lăsa;
Să vorbim dar românește.
Orice neam în limba sa!