Dumnezeule prea sfinte
Cel de toate le privești ;
Adu-ți de mine aminte,
Nu-n veci să mă pedepsești.
Vezi necazurile mele
Că s-au foarte înmulțit,
Dureri, scîrbe, nevoi grele,
Cu totul m-au covîrșit.
Vezi a mea dărăpănare
Că sînt aproape ca să per,
Nu mă lăsa[-n] perzare,
Ajutor la tine cer.
Caută din cer jos, la mine
Și-mi vezi focul cel aprins,
Întoarce-te-acum cu bine,
Că mai cu totul s-au stins.
Eram slobodă grădină
Ver' la cine-ar fi venit,
Cu tot felul de rod plină,
Făr-a fi nimic oprit.
Și-acum am ajuns în stare
Mai de tot să mă sfîrșesc,
Plîng, suspin fără-ncetare,
Din zi-n zi mai rău slăbesc.
Pînă cînd a ta mînie
Să petrec tot în oftat ?
Întoarce-ți a ta urgie
Vezi că m-am dărăpănat.
O tîlhărească pornire
Dodată m-au prididit,
A mea toată moștenire
Foarte rău s-au risipit.
Frică, spaimă, deodată
Peste mine au venit,
Ai mei fii, norod mult, gloată,
Pribegind m-au năpustit.
Toți s-au răspîndit departe
Prea ticăloși ai mei fii,
Sate, și orașe sparte
Au rămas goale, pustii.
Întoarci-a ta milostivire
Și-m[i] rădică acest nor,
Ai mei fii, a ta zidire
Vezi necazurile lor.
Nu mai poci avea răbdare
A-i vedea înstreinați,
Arat-a ta îndurare,
Ca să-i văd iar adunați.
Pînă cînd să fiu scîrbită
Și jalnică d-ai mei fii,
Pînă cînd voi fi mînită,
Suferind ticăloșii ?
Nu eram cea răsfățată
Cu tot felul d-adunări,
Eu eram cea desmierdată
În plimbări și desfătări.
Și-acum podoaba mea toată
M-au stins de pre pămînt,
Nu gîndesc ca vreodată
Ce-am fost iar să zic că sînt
Casele cele frumoase
D-a lor mie prea iubiți fii,
Cînd să le văd luminoase
Din tunerecu cest pustiu.
Eu mă bucuram odată
D-ai mei fii noaptea umblînd,
Și-acum sînt foarte-ntristată
Noaptea de cîni tot urlînd.
Ale mele uliți toate
Saltă noaptea veselii,
Și-acuma a nu plînge nu poate,
Văzîndu-se că sînt pustii.
Toată ulița-acum plînge
Sîngele ce s-au vărsat,
Nu mai pot înghiți sînge
Fie chiar și vinovat.
Tineri, bătrîni, prunci, fecioare,
Plîng, suspină, făr' soroc,
Întoarce ceastă durere
Și potolește-acest foc.