Ursuzei nopții îi râd în față zorii
Împestrițând cu dungi de raze norii
La răsărit. Greoiul întuneric
S-abate încet, ca un bețiv, din calea
Zoritei roți de foc a lui Titan.
Dar până ce al soarelui feeric
Ochi arzător din neguri scoate valea,
Înveselind văzduhul diafan,
Eu trebuie cu ierburi veninoase
Și flori ce poartă sucuri prețioase
Să-mi umplu coșulețul cu nuiele,
Că-s însușiri alese-n toate-acele.
Țărâna-i mama firii și sicriul,
Ea face din ce-i mort să nască viul,
Și sânul ei îl dă la fiecare,
La toți copiii de-orice soi ce are.
Ce felurite sunt în lume toate!
O, sunt puteri de viață minunate
În ierburi, în copaci, în piatră chiar!
Din toate câte din pământ răsar
Nimic nu-i rău, să n-aibă parte bună,
Ci-n rău ce-i bun adesea se răzbună,
Când e-abătută calea lui cea dreaptă.
Virtutea chiar se poate face viciu
Și viciul poate-a se-nălța prin faptă.
E și balsam de leac într-un caliciu
Gingaș de floare dar e și otravă;
Când o miroși, mireasma e suavă,
Dar când o guști, inima nu-ți mai bate.
În om, ca și în plantă și în toate,
Sunt doi stăpâni mereu în dușmănie:
E bunul har, e crunta lăcomie.
Și când spre cel mai rău înclină sorții
Atuncea vine și-nghite-al morții
Balaur...