Cîntai un cîntec straniu din țările de nord,
O melodie blînda și limpede ca gheața;
Și eu visam pe gînduri ce dulce-ar fi fost viața
Să am cu tine-o casă pe-o margine de fiord.
Ca marmura curată, de sus și pînă jos
Să fie albă toată, și-n ape să se vadă,
Stătînd misterioasă subt gluga de zăpadă
Cum stă pe-un vîrf de stîncă un cuib de albatros.
S-o-mprejmuie tăcerea eternă de la poli,
Să pară-ncremenite de veacuri toate cele
Subt mantii somptuoase de albe catifele,
Și noi să fim ai vieții cei de pe urmă soli.
Să dea ocol cu spaimă corăbiile mari,
Și-n locul lor, solemne pe calmul apei noastre,
Ghețarii să-și pornească escadrele albastre,
Plutind fără de steaguri și fără marinari.
Iar soarele fantastic să creasc-atunci și el,
Nu-n zări, ci pretutindeni, ș-odată în tot locul
Să rumenească cerul, și-n urmă roș ca focul,
Să stea deasupra noastră, rotind ca un inel.
Așa visam, dar toate cu ultimul acord
Au reintrat în noapte, dar nu ți-am spus nimică,
Și-am sărutat cucernic mînuța asta mică...
Ce-a năruit o casă pe-o margine de fiord.