O, cîte trebuințe chiar omul și le face,
Pizmaș pe sine însuși, se las-a se tîrî
De patimi și de pofte; își vinde a sa pace
Ș-aleargă el de sine sub jug a se vîrî.
În veci fără simțire, trăiesc ca dobitoace,
Stăpîni își cată singuri, le zic că sunt păstori;
Ca vita fără voie la glasul lor se-ntoarce,
Și gem, se-mpovărează subt asprii protectori.
Găsesc de fericire subt jug ca să trăiască;
Genunchii lor se-nmoaie și capu l-e plecat,
Si oricare povară sunt gata să primească;
Se-ntrec, sărut piciorul ce simt că i-a călcat.
Se bucur și sunt veseli cînd capăt vreo poruncă
Și mîndri de onoarea că sunt deosebiți,
Alerg, cu mare fală, și-n valuri se aruncă;
Își uit-a lor ființă la cîte-s porunciți.
La slujbe rușinoase se-ntrec să le-mplinească,
Și faptele cu fală ca merite își spun,
Și tremur ca stăpînul să nu își necăjească
Și liberîndu-l, p-altu s-aleagă mai de bun.
Ce dulce e viața acelui ce trăiește
Stăpîn pe sine însuși și nu e-al nimului,
Se bucură de toate și toate îi priește;
Natura, universul, întregi sunt ale lui.
Iar tristă este starea acelui ce se vede
Legat, că nu mai poate de sine-a dispoza;
Mașină fără suflet, nici știe, nici prevede
De-i dreaptă acea lege ce vin a-i impoza.
Și daca vre o dată simțirea-i se dezgheață,
Îi cere socoteală de cîte a făcut;
Sau va și el odată să schimbe astă viață,
Un glas din iad răsună, îi strigă: ești vîndut!
Departe toate astea! în turme ei trăiască,
Cu pielea și cu viața tiranii a-și hrăni;
Eu crez în Libertate, și ea mă cîrmuiască,
Nu-mi trebuie protector în lanț a m-ocroti.
Departe astă viață de omul cel ce simte,
Rămîie pentru-acela născut automat,
Ce n-are-inteligință, nici poate da cuvinte
Spre ce veni în lume, spre ce fu întrupat.
Ce e acea onoare ce tremur a o pierde
La micele căprițe a unui îngîmfat,
Stăpîn ce îi sugrumă și nencetat îi crede
Născuți pentru serviciu la cîte a visat?
Ce este acel aur din care-și fac podoaba
Spre fala unui mîndru despot ce le-a luat
Și sufletul și mintea, și le-a depus otrava
Ce-omoară-inteligința ce cerul le-a lăsat?
Acel ce-n sărăcie nu poate să trăiască,
El sclav a fost să fie și sclav etern va fi!
Servească dar, de-i place atît să s-umilească,
Tîrască-rse pe praguri, căci sclav el va muri.