Domnea-n locașul vecinic o noapte-ntunecoasă,
Și unul după altul, falangă fioroasă,
Ieșeau de prin morminte scheletele de morți
„Deschidă-ne iar viața lucioasele ei porți...
Destul de când mormântul ne supse și ne roase",
Striga învălmășită răsmelița de oase,
„Destul de când ne-apasă mormântu-ngrozitor...
Vrem viață, vrem lumină, vrem soare-ncălzitor."
Și țestele prin iarbă dau fuga-nsuflețite,
Purtate de schelete în grab' reîntocmite,
Așa că cimitirul era ca un vârtej
În care câte-o țeastă fugea după-un gâtlej,
Iar deget după deget, și coaste după coaste,
Urmau în goana mare ca oaste după oaste...
Femurul, câteodată, un tibia prinzând,
Da jalnice ocoale, trosnind și șchiopătând,
Și-n groaznicul amestec, ciocnindu-se în cale,
Albeau prin noaptea neagră coloane vertebrale...
Claviculă și cubit, și metatars, și stern
Păreau mișcate astfel de-același dor etern,
Iar oasele cu-ncetul la rând înghesuite,
Cu zgomot în schelete erau reîntocmite,
Și glasul ce din toate țipa îngrozitor
Era: „Vrem aer, viață, vrem soare-ncălzitor".