Pe a lumei orizonul a mea zână când s-arată,
Cerul tot se-nseninează, suflă aerul mai lin,
Unda curge mai voioasă, limpede și mai curată
În acel râu ce-ntre petre se repede c-un suspin.
Vezi cum flutură pin nouri de amori junei o ceată,
Cum răsună d-armonie colnicii din Apenin,
Unde pentru a ei laudă în cor sună o cântată
Mii de paseri și de nimfe ce-n a ei întâmpin vin.
Nu e stâncă, nu e culme care să nu scânteieze,
Nu-i câmpie ce nu-ntinde nouă mantie de flori,
Nu e limbă ominească care să nu cuvinteze
Despre ochii și cea față, unde-n a lui foișor,
Între porfira și perle Amor țese dulce-obeze,
Și săgeata sa discarcă între-a giunilor popor.