În adâncă liniștire,
La revărsatul de zor,
Presura, cu glas din fire
De abia răsunător,
Cânta plină de simțire
Către bunul ziditor!
Iară când măritul soare
Ca un mire mult dorit,
Bucurând toată suflarea
S-a ivit la răsărit
Și când lumea salutare
Îi depunea prin cântare,
Atunci presura tăcea.
Însă o privighetoare
Ce mai de mult o știa,
I-a și făcut întrebare:
De ce tace?
— Nu cutez,
Zise presura-n durere,
Cu glasu-mi fără putere
Soarele să salutez.
Dar cu nespusă plăcere
Eu vă binecuvântez!
Așa și eu mă căinez
Că n-am talentul poeziei:
Să cânt unirea României.