Pupăza moțată și frumoasă-n pene,
Gunoindu-și cuibul din nărav și lene,
Îl lăsă și merse iar în altă parte,
Ș-apucă să facă alt cuib, mai departe;
Dar văzând-o cucul îi făcu-ntrebare:
— Ce faci iar aicea, soru-mea cutare?
— Cuib îmi fac, răspunse; ș-o-ntrebă el iară:
— Dar făcuseși parcă altul astă-vară?
— Mi-am făcut — ea zise — ș-altul după dânsul,
Dar mai mult nu este d-a ședea într-însul,
Că, după cum, poate, e știut și ție,
L-am umplut cu totul de necurăție.
Cucul auzind-o zise iar: — Ei bine,
Dar îți lași năravul, or îl iei cu tine?
— Cum, — ea îi răspunse — un nărav din fire
Poate vreodată s-aibă lecuire?
— De vreme ce, dragă, — îi zise ei cucul —
Nu îți lași năravul, geabă-ți este lucrul.
Căci și de acesta nu o să ai parte,
O să-l umpli iarăși ca pe celelalte;
Ci întâi năravu-ți lasă-l, de se poate,
Ș-atunci o să-ți fie cuibul ca la toate.
Asfel e și sluga cu năravuri rele,
Care nu se poate părăsi de ele,
Ori pe unde umblă, loc nu-și mai găsește,
Tot schimbând stăpânii nu se procopsește,
Și apoi stăpânii zice că-s de vină,
Ei la toate strică, ei sunt de pricină;
Iar năravu-și care groaznic îl apasă
Tot cu sine-l poartă în fiece casă.